SUFLET RĂVĂȘIT...

Aproape-mi ești...
Dar ce departe...
Te-ascunzi și te cufunzi
În taina Ta.
Îți rupi tu firul roșu de mătase
Ce l-am croit cu gândul
Printre file.
Și te-am găsit
Regină-ntr-un castel
Dar zidurile-s reci
Clădite până sus.
Nu simți tu oare că nu ai aer?
Nu simți cum te sufoci?
Degeaba fugi de lume...
Să-ți pierzi
Tăcerea în distanțe!
Ești bibelou pe scenă...
Ești suflet ostenit!
Încerci să dai lumină...
Te zbați ca un vâslaș,
Dar apele sunt reci
Adânci și ntunecate,
La vâsla ta în noapte
Vâslaș ești ca și mort...
Căci vâsla noastră-i grea!
Te trage în jos în grote,
Lumină rătăcită
Văslaș e doar Dumnezeu!
Dă-i vâsla lui să o țină!
Nu ești Tu Prometeu!
Și atunci cămașa vieții
Ușoară-ți va părea...
Dărâmă-ți zidul
În care te-ai zidit de lume,
Acum doar Tu primești
Doar ce ai semănat!