RUSALIILE...

O limbă de foc coboară acum,
Veșmânt îmbrăcat în Duhul Sfânt,
Lumină ce te caută în gând,
Scânteie ca să -ți dea,
O robă de haină divină.
Dar unde te ascunzi...
În ce labirint?
Ți-e frică să vezi ce ai primit...
Tu Om trcător,
Prin ploi ,
Și prin vînt,
Lumina te vrea!
Să o adăpostești în cămara ce o ai,
Numai tu pe pămănt,
În doar inima ta.
Credința îți dă,
Nădejde să ai,
Și dragoste,
Suspin minunat.
Doar de vei crede măcar un pic,
Chiar cât o boabă de nisip,
Atunci vraja o vei dezlega,
Misterul ce-i doar azi pe pământ
Lăsat de Rusalii.

UMBRE RĂTĂCITE...

Să nu te temi decât
De umbra gândurilor reci
Ce țese nepăsarea peste dragostea
Ta lume,
De șoaptele rămase rătăcite
În foișorul tău semeț
Clădit cu bogăție multă!
Căci doruri vin și pleacă precum le chemi,
La pândă neadormite,
Furioase stau că tu le uiți
Și le trișezi,
Cuțite reci cu răni ascunse.
Acum la masa gândurilor m-ai chemat,
Ca să-mi șoptești cuvinte iscusite,
Ce nu le spală nimeni
Căci au preț,
De vorbe și cuvinte ostenite.
Decât s-ațâți tu focul
Cu iscoade multe și mărunte,
Mai bine te-ai ruga preț de un secol,
Ca să-ți urnească bolovanii grei
Ce-i porți pe brațe
Că îi aduci   și culci în așternuturi.
Păianjeni care țes cărări spre moarte
Tu i-ai primit preț chiar de o clipă,
Și-acum implori
Iubirea Tatălui să-ți spele cugetul murdar plin de dispreț,
Minciuna să dispară pentru o clipă
Din recuzita ta
De om bine văzut...
De lume.
Căci tu te minți și crezi  că moștenești pământul,
Că trăiești veșnic în mătăsuri fine,
Dar ai uitat un lucru omule rătăcitor...
Căci dacă dragoste nu ai,
Ești mort demult pe lume.

IUBIRE RĂTĂCITĂ....

Nu mă iubi străine,
Nu merit jertja asta...
Căci lanțuri mă robesc
De muritor de rând.
Iubește doar făclia
Ce zace-n așteptare,
Scânteie ce așteaptă
Pecetea celui sfânt,
Iubește briza mării
Și valul ce se rupe
De malul nisipos,
Iubește clipa tăcerii
Sădită cu credință
Ce stă în așteptare
La poartă să-i deschizi!
Iubește floarea vieții
Ce înflorește-n peșteri
Petale de magnolie
Ce cazi sub vraja serii...
Sărută asfințitul
Sub umbra prăfuită
De gândurile lumii
Ce-s bombe aruncate
De foame și de plăns,
Căci lumea nu-i a noastră,
Eșarfă rătăcită
Pizmașă și trufașă...
E doar cărare-n gustă
De sfeșnic aruncat
Ținut în întuneric
De gănduri rătăcite
Ce vor să piardă șirul
Arginților din pungi
Ce cred că pot fura
Cu doi galbeni un suflet...
Iubire rătăcită...
Lumină prăfuită...
Arată-te și vino
În inimi arzătoare
De dor și așteptare!

NUMAI DE DORUL MAMEI....

Dacă timpul nu ar mai fi timp,
Dacă umbra nu ar mai fi umbră,
Soarele ar mai lumina?
Cum ai face diferența
Între lumină și întuneric?
Dacă Tu ai fi doar Eu
Iar Eu aș fi Tu,
Am aluneca într-un sărut al clipei
Într-o mare de iubire,
Și ne-am uita pe fereastra norilor
La durerea mamei
Căci nu și-a primit
Talantul să-l înmulțească,
Și am cobori cuminți
Prin tunelul timpului
Desculți și goi
Printre răsaduri de flori
Și lacrimi...
Tot pe pământ
Numai de dorul mamei
Să-i ștergem o lacrimă
Cu un sărut.

ÎN GRĂDINA CU MAGNOLII....

Sunt pasărea ce și-a frânt aripile
În grădina cu magnolii
Căutând șoapta brizei
Scăldată în tunelul timpului pentru un veac
Ce se perindă ca o clipă.
Sunt pana ce scrie
Pe aleea ce duce la vise
Undeva printre rondeluri
Unde privirea ta caută
Chipul ascuns din bucla clipei de Acum.
Pasul tău miroase a flori
Chiar dacă umbra lăsată
Pe nisipul fierbinte al valurilor reci
Freamătă de nepăsare.
Alerg printre poieni
Ce sunt gândurile mele...
Așternute într-un ceaslov viu colorat
De o pensulă divină
Și mă cutremur de griji...
Ca o mamă
Ce își caută talantul ascuns în sufletul pruncilor săi
Sădit prin năzuințe și dragoste de muritor,
Căci ai putea să nu mă recunoști
În haine lumești
Dar nu mă doare...
Într-un târziu adorm...
Și o crenguță de magnolie alunecă
Spre pleoapă
Să-mi șoptească prin mireasma sa
Căci sunt vie!
Chiar dacă visele sunt la o alunecare de frunză 
De umbra sa.

ÎNĂLȚARE...

Se înalță o aripă spre soare,
Căutând copilăria printre bănci uitată,
Ca o rugăciune printre valuri,
Ca o mângâiere printre stoluri
Care își caută doar mama
Printre pașii lăsați
Pe nisipul fierbinte al gândurilor...
Ce sunt doar
Amintiri....
Amintiri pierdute,
În negura timpului
În călimara cu vise
În sufletul de copil
Ce se înalță pierdut printre stopii de lumină
A tăcerii.

M-AM CONTOPIT CU CLIPA...

M-am contopit cu clipa ce dispare,
M-am contopit cu fluturii pe cer,
M-am prins în horă cu lumina
Ce străbate
Galaxii,
Cu găndul care vine fără strajă
Cu zumzetul albinei pe o floare.
M-am prins în horă cu privirea muntelui
Spre văi,
Cu pescărușul rătăcit
În vadul vieții,
Cu șarpele ce-l țin la săn
Și-l cresc cu darul meu,
Că n-am ce pierde dacă
Chiar mă mușcă...
Decât un prelungit oftat
De milă pentru el.
M-am prins în horă cu mireasama  de pe vie,
Cu cerul ce privește în grădina mea,
Cu norii ce-s brăzdați de umbra ploii,
De vuietul ce țese calea mea.

SUNTEM SEMINȚE...

Cine a pus zăvoare și chiar porți,
Peste întinderea de ape?
Cine a pus hotar pe lume
Și scutece din întuneric peste nori?
Cine a zis atât să mergi
Și mai departe să nu treci?
Să pui lacăt mândriei tale
Și pecete gurii tale,
Atunci când uiți că tu exiști
Dintr-o fărâmă de iubire
Din picătură de lumină!
Te-ai întrbat vreodată
De unde-i drumul
Ce duce la locașul păcii?
Sau ploaia cade când vrea ea?
Are ploaia mamă?
Picăturile au tată?
Cunoști tu glasul cerului
Ce cheamă norii împrăștiați,
Și-alungă fulgerul spre văi?
Poți să numeri roua de pe flori,
Sau clipele ce trec...
Se duc și nu mai vin?
Sau poți să modelezi  tu lutul cărnii
Să pui suflare într-un chip cioplit?
Sau ai uitat că nu eși decăt frunză...
Ce treci prin viață ca un melc?
Și grădinarul ce semința a plantat-o
De buruieni cu grijă a salvat-o
Ca să aducă roade prin Cuvănt
Și mulțumire Domnului
Pe acest pămănt.

PRIBEAG PRIN CLIPE...

Am pribegit printre clipe
Căutând să mă pot ierta;
Să-mi rup lanțurile care m-au ținut încătușată
În marea de uitare,
Să-mi scurm somnul
Care mă ținea prizonieră
În amăgirea Timpului,
Să cred în mine chiar dacă visele
Mi-au fost furate
De nepăsarea sau de frica
Care îmi era stăpână
Pentru că i-am dat voie să
Locuiască în templul
Sâdit de împăratul iubirii.
Am plătit nepăsarea
Care vroia să mă țină sclavă
Prin sărutul neputinței,
Dar într-un tîrziu
Mi-am amintit un singur lucru...
Să mă rog!
Am primit mai mult decât credeam,
Ca o încercare a credinței din mine!
Am primit cel mai scump dar:
Iubirea!
Iubirea către tine!
Chiar dacă mai rătăcesc printre poieni...
Cărarea mi-o sărută lumina,
Prin botezul clipei ce a poposit
Aici și acum la mine
Pentru tine!

MI-AM URMAT VISELE...

Mi-am urmat propria cale,
Propria durere
Înecată în căușuL palmelor
Brăzdate de mUncă...
Mi-am urmat propriul destin
Împletit cu steluțe colorate
Luate dintr-un puzzle
Aruncat din cer pe pământul
Răvășit de plănsul
Și uitarea viselor infrânte
De neiubire...
Am visat să fiu un albatros
Să-mi întind aripile către
Năzuința cunoașterii
Să sorb nectarul veșniciei
Din cupa mirelui ce-și caută
Ulciorul modelat și lăsat
În focul iadului pe pământ...
Dar o parte din el
Se stinge după iubire
Și uită poleiala cu aur
A minciunii
Și varsă picătura lui Bacus în  pântecul pământului
Care se transformă în cenușă
Și flori de câmp.
Mi-ai întins doar degetul ta Doamne
Și mi-ai arătat ce pierd
Dacă nu te urmez...
Iar acum sunt doar urma
Lăsată de pasul Tău
În sufletul meu.
Te las mormânt prăfuit de mândrie
Ce-ți întinzi hula spre poala cămașei
Primite ca zestre de la Tatăl pământului și cerului,
Adânca întristare mă cuprinde...
Că nu pot săruta mâna celui ce-mi întinde o cană
Și  un petic de pământ
Pentru care s-au luptat
Străbunii...
Mi-am găsit pacea
În inima mea
Care mă îmbracă în veșminte
Și mă hrănește cu sămânța Cuvântului
Tău Doamne
Și mă sărută cu iubirea din pleoapa Ta.