ViCII...

Simt cum mă biciuiește vântul
Cetatea stă să îmi cadă...
E vară...
Sau e iarnă?
Frumosul este-mi viciul.
Nici nu-mi mai este frică
De tot ce mă înconjoară...
Chiar dacă împotrivă îmi ești.
Orgoliul mă infruntă
Și se furișă încet,
Iubirea tristă neagră
Să îmi facă răsfăț templul,
Să îmi fure ani din viață.
Știu că moartea stă
La poartă ca flămândă
Să-mi urgisească vinuri
Capricii îmbietoare.
Căci ca o deșertăciune
Frumosul este-mi viu
Războaie se arată
Ca să înconvoaie vicii,
Căci semănat-au ogoare
Cu buze și Cuvântul.
E-adevărat că am iubit și eu
În geamul meu cireșii
Și crengi ce se îndoaie
Ca biciuite de vânturi.
Doar viciul astei lumi
Te otrăvește-ncet
Chiar dacă nu ai nimic
Iubirea naște aștrii
Ca o simplă îmbrățișare.

DOR DE IUBIRE...

O seceră ce seceră tot cerul
A secerat cuvinte în holda mea,
A picurat prin ploaie câte o slovă
Ce mi-a întins-o lin în casa mea.
Mistere ce se cer doar ascultate
Ascunse de privirea celor orbi
Ce au uitat că lumea este ca o tablă
Ce șahul îl răstoarnă în curtea ta.
Am murmurat cuvinte ostenite...
Am tot strigat să te oprești din drum...
Să stai cu mine în vorbă în pridvor
Să guști tăcerea zorilor de-apoi.
Am tot chemat mireasma clipelor de iarnă
Să bată lin în geamul ce-l închizi,
Să simți cum vuietul pe ulițe se învârte aprig
Să măture mulțimea adunată
Ce a uitat ce-i dragostea și dorul.
În casa ciocârliei de sub munte
Unde mai paște o turmă cu miori și un ciobănel
Căci omul a uitat care îi iubirea...
De ce au arborii tulpini până la cer...
De ce mai cântă câte un slov o pasăre măiastră
Și se scufundă dorul pe cărări ascunse.
Căci nu-i durere decât dorul de iubire
Aceea ce te roade ca un rug aprins în miez de zi
Căci golul inimii se umple cu lumină
Ce doar lumina Lumii ți-o trimite
Dar dacă ești gata s-o primești și s-o cinstești.
Căci uiți că stai adeseori la masă
Și îl ignori că vezi că-i cerșetor cu chip murdar
Și crezi că tu ești mare și ești tare...
Și ai un nume și o haină mai de preț.
Căci uiți adeseori pe unde calci și ce ignori
Te crezi că stăpânești pământul cu averea  în zece conturi ce o ai,
Că moștenești de toate pentru tine și ai tăi,
Dar omule ești muritor ...
N-ai multe vieți...
Căci dacă mergi așa pe drumul ales în ceață
Te rătăcești ușor și cazi fără să vrei...
Doar să-ți îndoi genunchii către cer
Să-i mulțumești măcar în gând că viețuiești lui Dumnezeu...
Căci grădinarul udă cu lumină ale tale vise
Cu stropi de aur dacă îl recunoști și-l preaslăvești
Măi omule rostește măcar o rugăciune ...
Un mulțumesc frumos măcar ...
Că viețuim.

ROMANȚĂ...

Romanță...
Clipe ce se pierd în negura timpului,
Clipe ce doar inima ta le poate săruta...
Clipe dansate pe o strună de vioară,
Doar Clipe!
Unde te ascunzi înger cu aripi de foc?
Unde alergi desculț
Cu sufletul golit de viață?
Nu auzi simfonia sferelor ce coboară
În poala visurilor tale?
Crezi că viața ta aici pe pământ e veșnică ca marea?
O...
Dacă foșnetul mantiei mele nu o auzi...
Cum crezi că poți zbura?
Cum crezi că poți fura mărgăritarul buzelor mele?
Nebun ce te irosești pentru o vilă
Și o mașină de lux...
Nu vezi că viața ta se măsoară doar în câteva veri
Ce și acelea le pierzi
Pe o plajă și o bere rece?
Mai bine ascultă doar vântul ce îți mângâie
Inima ta
Și atunci vei afla ce este dragostea.
Dar...
Nu uita foșnetul lanului de maci
Care sunt șoapte ale buzelor mele
Prăjite de arșița drumului
Către ulița Ta,
Simfonie pierdută printe uluci prăfuite
De pași ce duc la pridvorul uitat
Ale visurilor ascunse.