MI-AM URMAT VISELE...

Mi-am urmat propria cale,
Propria durere
Înecată în căușuL palmelor
Brăzdate de mUncă...
Mi-am urmat propriul destin
Împletit cu steluțe colorate
Luate dintr-un puzzle
Aruncat din cer pe pământul
Răvășit de plănsul
Și uitarea viselor infrânte
De neiubire...
Am visat să fiu un albatros
Să-mi întind aripile către
Năzuința cunoașterii
Să sorb nectarul veșniciei
Din cupa mirelui ce-și caută
Ulciorul modelat și lăsat
În focul iadului pe pământ...
Dar o parte din el
Se stinge după iubire
Și uită poleiala cu aur
A minciunii
Și varsă picătura lui Bacus în  pântecul pământului
Care se transformă în cenușă
Și flori de câmp.
Mi-ai întins doar degetul ta Doamne
Și mi-ai arătat ce pierd
Dacă nu te urmez...
Iar acum sunt doar urma
Lăsată de pasul Tău
În sufletul meu.
Te las mormânt prăfuit de mândrie
Ce-ți întinzi hula spre poala cămașei
Primite ca zestre de la Tatăl pământului și cerului,
Adânca întristare mă cuprinde...
Că nu pot săruta mâna celui ce-mi întinde o cană
Și  un petic de pământ
Pentru care s-au luptat
Străbunii...
Mi-am găsit pacea
În inima mea
Care mă îmbracă în veșminte
Și mă hrănește cu sămânța Cuvântului
Tău Doamne
Și mă sărută cu iubirea din pleoapa Ta.